Logo

Pakistan/Voluntar in spitale mobile

Author: admin
Posted: 4 years ago
Read: 9233 times
Pakistan/Voluntar in spitale mobile Image

Pakistan/Voluntar in spitale mobile

RO

Aşa cum am spus în monologul meu anterior, am plecat în călătoria mea timp de o lună, dar nu am reuşit să renunţ la ea. Mi-am dat seama că luna aceea nu a fost suficientă pentru a capta totul, să înţeleg profund totul şi pe deasupra, să experimentez şi să observ îndeaproape, ca și cum aș trăi propria mea realitate. 

Aşa că mi-am prelungit procesul meu de-o lună, într-un program de voluntariat de trei ani. Şi sunt încă aici, ajutând oamenii şi aducând o schimbare, un zâmbet. Încă o fac, pentru că pur şi simplu îmi pasă. 

Eu nu vreau să văd un copil care merge pe stradă şi nu a mâncat cel puţin o masă caldă pe zi sau o familie împovărată de boala unui membru în vârstă. Chiar dacă aceste lucruri sunt inevitabile şi cei mai puţin norocoşi nu pot face prea mult, eu cred că pot. 

Chiar acest sentiment: cred că pot, este ceea ce agită interiorul meu, mă face să fac ceea ce fac, mă ajută şi mă determină să continuu. În mine există o necesitate omnipotentă, ca să zic aşa; o văd ca pe o datorie de îndeplinit, mai degrabă decât ceva pe care trebuie să-l fac şi apoi să revin la normal. 

O văd ca pe datoria mea morală de a folosi energia mea pozitivă în a-i ajuta pe alţii, şi cred, de asemenea, în dreptul moral al celor mai puţin norocoşi care să aibă pe alţii de acest gen să-i ajute şi să aibă grijă de ei. Nu este vina lor că suferă, este soarta lor tragică sau, poate, o tiranie vicioasă a circumstanţei. Într-un fel sau altul, aceşti oameni merită să fie ajutaţi şi dacă pot realiza acest lucru în viaţa mea, dacă pot dedica o mică parte din mine pentru a-i ajuta, atunci cred că am lucrat pentru Dumnezeu şi am lucrat pentru semenii mei.  A fi om nu înseamnă să luăm numai de la Mama Natură şi de la locuitorii ei, fără să dăm ceva înapoi. Putem începe a da ceva înapoi planetei noastre şi oamenilor ei, prin aceste gesturi mici de dragoste şi devotament faţă de cei mai puţin norocoşi. 

Aceasta o putem restaura şi perpetua, cu un zâmbet la un moment dat. Este nevoie doar de dragoste, devotament şi o scânteie interioară în inima ta, care te aprinde şi te determină să faci ceva excepţional. 

Şi ca să fiu sincer, atunci când vom dispărea în ceaţă, când totul se va termina, nimic nu va mai conta decât dragostea şi devotamentul oferite semenilor, adică fiinţelor umane. Deci, luptă pentru dreptate. Ia atitudine pentru ceea ce merită şi arată-le colegilor noştri, locuitorii acestei planete, că suntem ataşaţi unii de alţii şi avem grijă unii de alţii, pentru că dragostea şi devotamentul sunt singurele fire care ne leagă. 

Autor: Adam Fiaz – USA
Traducător: Cristina

Sursa foto: clevelandbradleycan.com

EN

As I said in my previous monologue that I went on this voyage of mine for one month, I didn’t so quite turn out this way. What I realized was that month wasn’t enough time at all to capture it all, even to understand it all to the core of it, and on top of everything else, experience it and observe from very close, almost live it as my own reality. 

So I extended my one month trial into a three year volunteering program. And I am still here, helping people and bringing about a change, one smile at a time. And I’m still doing it because I simply care. 

I don not want to see a child walking on the street who hasn’t had at least one hot meal in a day; I don’t a family burdened by the disease of an elderly family member. Even though these things are inevitable and the less fortunate can’t do much about it, I believe I can. 

This very sentiment: I believe I can, this is what churns my insides up, makes me do what I’m doing, it pushes me and keeps me going. It is an omnipotent need inside me, so to say; I see it as a duty to be fulfilled rather than something that I need to get done and just walk back to my normal.

I see it as my moral duty to assert my positive radiance into helping others, and I also believe it to the moral right of the less fortunate to have others of the kind help them, to care about them. It is no their fault that they suffer, it is their tragic fate or maybe a vicious tyranny of circumstance. One way or the other, these people deserve to be helped and if I can pursue this in my life, if I can devote a little part of me into helping these people then I believe that I have worked for God and I have worked for my kind.

Being a human doesn’t mean that we only take from Mother Earth and its inhabitants other than giving something back. We can start giving something back to our planet and its people by these small gestures of love and devotion to the less fortunate. 

We can restore it and perpetuate it, one smile at a time. It only takes love, devotion and an inner spark in your heart that ignites you up and makes you do something exceptional.

And to be honest, when we are but fading into hazy, when this is all over nothing will count other than the love and devotion we held for others of the kind, us human beings. So, take a stand for what is righteous. Take a stand for what deserves it and show our fellow inhabitants of this planet that as humans we are all attached to each other and as humans that we all care about each other, because it is the only string that attaches us, love and devotion. 
Author: Adam Fiaz - USA

Share it!
Tags: voluntar, neajutorati, gest, semeni, voluntariat, datorie, atitudine


Post a comment

You must be logged in to leave comments. Please login by clicking here.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

No comments yet.